Psihoarta sau ce patrimoniu au creat „imperfecții” societății

Psihoarta sau ce patrimoniu au creat „imperfecții” societății
Dr. Valentin Veron Toma este antropolog medical, în cadrul Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române din București / Foto: Cristina Anculete
Publicat: 10/10/2023, 12:37

Arta i-a facilitat omului regăsirea armoniei interioare, posibilitatea de a-și cartografia sentimentele, trăirile, senzațiile, fricile, emoțiile. Expoziția dedicată artei psiho-patologice, „ART IN/SANE. Culture, mental health and social inclusion”, vernisată recent la ARCUB, le-a dat „normalilor”  posibilitatea să arunce un ochi și asupra universului creat de „imperfecții” societății.  Dialogul Q Magazine avut cu Valentin Veron Toma, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, a deschis o perspectivă mai puțin cunoscută asupra lumii celor considerați „nebuni”.

DE LA VAN GOGH LA ARTIȘTII OUTSIDER

Expoziția de artă psiho-patologică, vernisată recent la sala Gabroveni a ARCUB a avut o formulă copleșitoare, scrie qmagazine.ro. Fiecare sală a expoziției era dominată de un sentiment, de o trăire, de un complex de senzații.

Aici un rol i-a revenit și lui Marius Tița, critic de artă și colecționar, care mi-a spus că astfel ar dori să le organizeze în acel spațiu: și pe proveniență, dar și pe anumite elemente tematice, intercalând lucrările copiilor între cele ale adulților.

Lucrare realizată în Spitalul de Psihiatrie Timișoara

Erau în acel spațiu tablouri de o forță și cu un mesaj extraordinare, care poate te trimiteau cu gândul la Van Gogh, prototipul artistului nebun, dar și la Toulouse Lautrec și alții. Ce feedback ați avut după vernisaj?

Ce mă emoționează pe mine este modul în care artiștii plastici descriu întâlnirea cu lucrările celor din spitalele de psihiatrie, care este similar cu ceea ce îmi spui tu. Și ei au avut o trăire foarte puternică, foarte intensă. O prietenă, care predă la Arte Plastice, îmi spunea că prima dată când a văzut lucrările, a avut o emoție atât de puternică încât a trebuit să iasă din expoziție și după o scurtă plimbare a revenit în acel spațiu.

În aceste lucrări este multă sinceritate, multă onestitate cu privire la trăirile autorilor și este surprinzător modul de aranjament al culorilor, modul atipic în care sunt așezate culorile unele lângă altele. Chiar dacă e neacademic, surprinde și te pune pe gânduri. Abordarea asta, pe lângă faptul că stârnește o emoție, generează și reflecție. I-am îndemnat mereu pe colegii mei să scrie despre tablourile văzute aici.

Din păcate, în România artiștii plastici nu și-au asumat acest capitol de istorie a artei. Ei încă sunt în zona academismului, în zona constrângerii care vrea ca producătorul, creatorul de artă, să fie girat de o universitate de artă și, deci,  doar producțiile de artă ale profesioniștilor sunt obiectul lor de studiu.

În alte țări, acest capitol de artă psiho-patologică este asumat, acceptat și s-au scris lucrări pe această temă. Artiștii români sunt speriați. Pe latura asta a întâlnirii personale sunt emoționați, au ceva de spus, construiesc un discurs despre asta, dar ca să și-l asume și să publice un articol, contribuind astfel la istoria artei, nu o fac. Sunt surprins de această atitudine. Cât mai stăm timorați? Eu am adus tablorile din cotloanele spitalelor de psihiatrie. Avem un patrimoniu! Să ni-l asumăm!

Nu cumva există temerea că recunoscând acest tip de artă, s-ar crea un curent care ar putea să-i marginalizeze pe profesioniști?

Nu știu ce temeri au ei, dar din punctul meu de vedere ar trebui depășite printr-o asumare curajoasă. Dacă ei tac, eu pot să bănuiesc că nu-și permit să vorbească despre ceea ce societatea  consideră că e încă tabu. Să vorbim despre suferința psihică, despre modul în care îi marginalizăm pe bolnavii psihici și creațiile lor! Dacă pictorii, graficienii, dacă istoricii artei ar vorbi despre arta psiho-patologică, despre umanitatea suferinței psihice, cred că modul dezumanizant în care îi tratăm în continuare pe bolnavii psihici în România ar primi o minimă reparație.

Să schimbi o mentalitate după 50 de ani în care ți s-a tot spus că în societatea socialistă multilateral dezvoltată nu există suferință psihică, pare un demers aproape imposibil, extrem de dificil, în orice caz.

Între 1960-1990, în România au fost programe în spitalele de psihiatrie care abordau umanist și mult mai deschis suferința psihică. Art terapia s-a născut în spitalul Obregia, în 1961, când profesorul Constantin Enăchescu i-a determinat pe pacienții săi să deseneze și să se exprime prin desen și prin pictură.

Din 1966, profesorul Aurel Romila a introdus această terapie în secția de acuți a spitalului Obregia, acolo unde erau pacienții agitați. După două săptămâni de tratament, când se mai linișteau, când începeau deja să se plictisească, să nu mai aibă ce face, le-a introdus desenul. Pacienții au fost foarte deschiși.

Au fost abordări umaniste care au dus după aceea la crearea unor programe sistematice de psihiatrie socială și au pus fundamentul pentru programul de resocializare prin care pacientul era tratat în spital cu medicamente, după care intra într-un program de activități în ateliere; fie de artă, fie de muncă, sub supraveghere, după care erau stimulați să meargă într-un atelier în industrie sau în cooperație și să lucreze acolo pentru a-și asigura un trai.

Lucrare realizată în Spitalul de Psihiatrie Câmpulung

Din păcate, în ultimii 20 de ani aceste programe au dispărut. Au mai rămas câteva programe de art-terapie ici-colo. Dar, acest proiect sistematic de a lua pacientul și de a-l ajuta să se reintegreze în societate, de a reduce distanța socială dintre cei normali și cei cu diagnostic psihiatric s-a pierdut la noi. Proiectul „Art insane” pe care l-am construit și dezvoltat în ultimii ani își propune să aducă în discuție tocmai această moștenire pozitivă pe care o avem, de programe de inserție socială a pacientului psihic și programe de terapie prin artă și, în același timp, să solicite atenția autorităților în vederea creării unor noi programe de acest fel.

În alte țări sunt programe foarte avansate. România trebuie să recupereze distanța pe care a pierdut-o prin distrugere.

ROMÂNIA, ÎNTRE RECUPERARE ȘI ALINIERE

Reducerea distanței sociale nu implică riscuri? Vorbim de oameni diagnosticați cu paranoia, schizofrenie, tulburări afective bipolare, depresie etc.

Este foarte clar că diferența dintre normal și patologic rămâne, suferința rămâne acolo. Însă acești oameni pot fi ținuți pe linia de plutire, în sensul în care pot avea un control asupra vieții lor personale și asupra relațiilor interpersonale. Este foarte adevărat, trebuie sprijiniți pentru că sunt mai fragili, că poate uneori nu au capacitatea de a depune efortul necesar și susținut, pentru o activitate intensă și solicitantă, pot exista decompensări. Dar dacă există o înțelegere din partea angajatorului, dacă există o bună comunicare cu medicul curant, așa cum se întâmplă în alte țări, situația ar putea fi cu mult mai bună.

Marea Britanie este un exemplu. Ei publică rapoarte anuale despre inserția socială a bolnavilor psihici care au fost instituționalizați, îi urmăresc pe bolnavii cronici la locurile lor de muncă. Acolo unde este o cultură organizațională deschisă, unde se stabilește o asumare de ambele părți a relației de muncă, care este specială, lucrurile merg bine. Acolo unde există temeri, rezerve sau un fel de violență mai mult sau mai puțin mascată sigur că mediul acela e defavorabil și poate duce la decompensări, la agitație sau la anumite forme de agresiune verbală sau mai știu eu ce.

Dar pentru a ajunge aici, trebuie o viziune, o politică națională, o strategie.

Cred că România poate face din nou acest efort, de data aceasta sistematic. Trebuie făcută o politică publică la nivel național care să-i includă pe acești oameni în societate. Care este alternativa? Să folosim exclusiv tratamente medicamentoase, pacienții să stea în spital, pe perioada internării să nu fie solicitați să depună vreo activitate, iar atunci când ies din spital să aibă recăderi frecvente, noi episoade, reapărând în secția de acuți. Tot acest mecanism duce la o degradare a bolnavului și face mai dificilă recuperarea sa. Cred că pe de o parte, terapiile non-farmacologice construiesc un spațiu în care pacientul se regăsește, se explorează pe sine, se exprimă prin intermediul artei. Pe de altă parte este un spațiu de întâlnire unde interacționează cu alți pacienți dar și cu personalul de specialitate, ajutând la reinserția socială. Centrele ambulatorii pot menține această relație. Pacientul, după ce este externat, vine la centrele de sănătate mintală, depune o activitate creativă și se duce acasă. Tot acest traseu îi dă un sentiment de apartenență la societate.

Activitățile productive sunt stimulate în alte țări și fac ca această masă din ce în ce mai mare cu tulburări psihice severe să nu mai fie dependentă de stat, de ajutorul social și să-și poată asigura traiul de zi cu zi. Acesta ar trebui să fie un obiectiv al României, mai ales că Uniunea Europeană consideră că prioritatea numărul unu este crearea unui mai bun sistem de îngrijire psihică.

E adevărat că, așa cum spunea Cilibi Moise, „trei lucruri nu găsești în lume: pești fără apă, sate fără câini și orașe fără nebuni. După o tăcere prelungită asupra subiectului, cum a devenit sănătatea mintală o preocupare atăt de importantă?

Se constată că după pandemie au crescut incidența și prevalența bolilor psihice la nivel global. Europa are și ea o creștere a tulburărilor psihice: anxietate, depresie, episoade de suicid, tentative sau chiar reușite, sunt demențe care au debutat pe perioada pandemiei. Fenomenul a devenit atât de îngrijorător că Uniunea Europeană a adoptat, în iunie anul acesta, o nouă strategie de sănătate mintală, la care România va trebui să se alinieze. Strategia merge pe un principiu de îngrijire comprehensivă, care nu se mai centrează pe tratamentul medicamentos și pe spitalizare, ci pe o abordare mai largă care include terapiile prin cultură, muncă și alte activități și ocupații. Uniunea Europeană consideră că sănătatea mintală este prioritatea numărul unu, OMS afirmă că în perioada post-pandemică problematica numărul unu la nivel global este suferința psihică. Cred că suntem într-o poziție foarte bună să demarăm programe naționale care să ofere bolnavilor psihici suportul de care au nevoie, chiar și familiilor lor care duc în momentul de față tot greul.

ÎNNEBUNITOAREA PANDEMIE

Ați spus că în perioada de după pandemie a crescut numărul bolnavilor cu suferințe psihice la nivel global. România știe câți bolnavi de acest fel are? Pare că pe nimeni nu interesează acest domeniu: nu se vorbește despre acest subiect, nu se fac dezbateri.

Nu stăm foarte bine în ceea ce privește numărarea cazurilor de boli psihice. S-a discutat în perioada de pre-aderare la UE despre crearea unui registru al bolilor psihice. A fost atunci un elan, un anumit entuziasm în a demara studii de epidemiologie a bolilor psihice să știm care este incidența, prevalența, mortalitatea. Din păcate, după aderare nu s-a mai făcut nimic. Știm foarte puțin despre anumite entități, anumite subgrupe, pentru că a fost interesul unui anumit profesor, cercetător, dar la scară națională nu stăm bine cu măsurătorile. Sănătatea mintală este invizibilă la nivelul politicilor publice, la nivelul discursului public, al acțiunilor concrete, inclusiv al acțiunilor organizațiilor neguvernamentale care, pe alocuri, fac lucruri foarte bune, dar au o vizibilitate redusă pe ansamblu.

Pornind de la această constatare, am considerat că programul de conștientizare, de comunicare și de popularizare a proiectului „Art Insane” e important. Nu am rămas închis în sfera academică, din contră am încercat să vorbim cât mai mult în spațiul public despre acest subiect. Am invitat presa, am avut comunicări în mediul online, am vorbit despre nevoia de a acorda mai mare atenție problematicii sănătății mintale în România secolului al XXI-lea, când se presupune că toate acestea trebuiau să fie foarte bine măsurate și monitorizate. Prin urmare, e un mic efort în acest proiect de a mișca un pic lucrurile, dar sper că asociațiile profesionale de psihiatrie, de art-terapie, de psihologie să devină sensibile și să creeze această mișcare.

Actuala lege a sănătății mintale din România mai este sau nu adecvată realității de acum?

Sunt dezbateri de câțiva ani pentru o versiune îmbunătățită a legii mintale din 2006. Cred că nu se va mișca prea curând în Parlament și nu cred că vom avea o lege anul acesta. În ideea aceasta discutam și cu anumiți colegi care sunt în anumite poziții în Guvern sau la Administrația prezidențială că ar trebui să facem împreună un demers care să accelereze adoptarea unei legi și nu doar modificarea ei pe ici pe colo pentru că e clar că acele drafturi existente nu mai corespund realității post-pandemice.

Ce a schimbat pandemia în această zonă?

Au apărut noi tipuri de suferință, care trebuie luate în calcul. Studiile arată că afectarea creierului de către virusul Sars Cov2 generează forme de patologie neurologică și psihiatrică, care sunt factori de risc pentru declanșarea unor cazuri numeroase de boli degenerative de tipul Parkinson sau maladia Alzheimer într-o perioadă relativ scurtă, de zece sau douăzeci de ani de aici încolo. Prin urmare, va trebui să avem nu doar o măsurare în prezent, ci și studii longitudinale și prospective care să ne arate cum evoluează situația în viitor și să fim pregătiți. Dacă toate acestea se vor discuta și vor fi luate în calcul, legea va fi una modernă și adaptată noii realități.

Ceea ce s-a întâmplat în pandemie va avea efecte vizibile peste 10-20 de ani la toți, indiferent de vârstă?

Studiile care s-au efectuat la nivel internațional arată că grupa de vârstă între 18 și 25 de ani a fost cea mai vulnerabilă. În această zonă a crescut incidența anxietății, depresiei și tentativei de suicid și la nivel european, dar și la nivel mondial. Se fac din ce în ce mai multe studii referitoare la forma cronică de Covid, așa numitul long Covid sau sindromul post Covid. Sunt foarte multe forme de tulburare psihică care au apărut la câteva luni, un an sau doi după infecția cu virusul Sars Cov2.

S-a constatat că au apărut forme de psihoză acută la pacienți tineri, care nu au avut anterior suferințe psihice, au apărut forme de demență la persoane de 40 de ani și tulburări de tipul maladiei Alzheimer.

Comunitatea specialiștilor a fost foarte surprinsă de aceste evoluții și a tras un semnal de alarmă că mulți oameni de vârstă medie vor avea sechele post covid.

Statele Unite, Marea Britanie, Canada au alocat sume uriașe pentru cercetare științifică a long Covidului și pentru crearea unor centre de reabilitare dedicate. Din păcate, România nu a alocat nici bani de cercetare și nici nu a creat centre.

Pandemia a schimbat foarte mult datele problemei în ce privește suferințele psihice și a accelerat instalarea unor forme severe de boală psihică. Un studiu din Germania efectuat asupra țesuturilor cerebrale a arătat că virusul, pe un creier aparent normal, accelerează instalarea demenței.

Demența și Alzheimer sunt boli care apăreau după 65 ani, nu la 40.

Da, așa este. După infecția virală, așa stă situația. În România nu au fost efectuate studii, nu știm cine suferă, nu oferim sprijin. Sunt foarte multe de discutat și pe parte de ofertă de servicii de sănătate adecvate acestor forme precoce de suferință psihică, fie psihoze sau demențe la debut. Stăm foarte prost din acest punct de vedere. Trebuie înțeles că sănătatea mintală este la fel de importantă ca alte aspecte de sănătate ale organelor corpului. Mă gândesc la ce progrese s-au făcut în îngrijirea diabetului în ultimele decenii, dar și a suferințelor renale.

Creierul este și el un organ al corpului, care are patologia lui și de care trebuie să ne ocupăm ca de ficat, pancreas, inimă, rinichi etc.

Există printre noi foarte mulți oameni care suferă fără să știe că suferă, există mulți oameni care odată ce află că au acest tip de boală încearcă să ascundă și nu merg la medic pentru că asta ar însemna să se expună stigmatului public, disprețului celorlalți, riscului de a-și pierde locul de muncă. Există familii care ascund boala psihică a vreunui membru, nu-și asumă asta pentru că nu vor să fie marginalizați, umiliți și discriminați. Avem foarte mult de lucru la această conștientizare publică și la această regândire  a atitudinii noastre ca societate.

Pentru toate acestea, ar trebui să existe și o infrastructură adecvată.

Profesorul Mircea Lăzărescu scria că infrastructura de sănătate mintală din România s-a construit în anii ’50-’70, dar nu prin clădiri noi ci prin utilizarea unor clădiri cu totul improprii: foste cazărmi, foste conace, locuințe personale rechiziționate. Avem câteva spitale construite pe la începutul secolului al XX-lea, prin ani ’20, care acum nu mai corespund nici ca filosofie de îngrijire, nici ca ofertă de servicii. Totul trebuie modernizat în sănătatea mintală din România.

Asta presupune bani.

Da. Dar mai întâi înseamnă o înțelegere a problemei, o claritate a acesteia, o asumare a acestei realități, o viziune și o asumare de către partidele politice a unei agende, care în alte țări a dus la schimbarea în bine a situației. Îmi doresc ca România să iasă din acest blocaj mental și să revadă strategia astfel încât, pe de o parte, să avem acces la medicamentele cele mai bune, cele mai performante, ba chiar să facem cercetare medicală, și pe de altă parte să avem o psihiatrie socială puternică, o psihiatrie culturală puternică.

Terapiile prin artă – melo terapia, terapia prin dans, art terapia – au o eficacitate dovedită prin studii de imagistică, cu privire la circuitele neuronale, la comportamente. Ele nu sunt doar o petrecere a timpului liber ci sunt integrate într-o abordare comprehensivă, largă, a terapiei bolnavului psihic.

Dacă ținem cont de toate acestea, vom avea generații mai sănătoase de tineri.

Adolescenții și tinerii sunt foarte fragilizați de pandemie și noi nu vorbim despre asta, nu știm cum vor intra în câmpul muncii și dacă vor face față solicitărilor din carierele lor, dacă vor claca sau nu. Nu știm foarte multe despre tânăra generație. Pe de altă parte, avem o populație îmbătrânită și avem nevoie de servicii de îngrijiri pentru vârstnici atât la domiciliu, cât și instituțional. Și aici avem nevoie de terapiile cele mai moderne, inclusiv de aceste forme de art-terapie.

ARTA DIN COTLOANELE SPITALELOR

Arta psihopatologică este o componentă a ceea ce se numește outsider art. Credeți că se va ajunge în final la o mai mare deschidere din partea societății?

Nu e deloc de neglijat acest aspect. Cele 200 de lucrări reunite în expoziția de anul acesta este o formă de deschide mintea societății, de a o familiariza cu modurile de expresie plastică a unei categorii de actori sociali cu totul speciali. Spuneam și mai devreme, bolnavii psihic sunt expuși unor valuri de resentimente sau de ură atunci când nu sunt complet ignorați, ceea ce îi declasează la nivelul de cetățeni de mâna a doua, care nu merită atenție decât pentru a fi reduși la tăcere, dar care sunt împinși cât mai departe de inima orașului, a comunității. Arta plastică este terapeutică, dar este și o formă de cultură despre care cred că merită să vorbim fără teamă, fără falsă pudoare, fără dispreț. Cele 200 de tablouri expuse descoperă privitorului o dublă estetică: a frumosului și a suferinței umane. În marile metropole ale lumii aceste lucrări au fost aduse deja în galeriile de artă, în atenția publicului. Noi suntem abia la început, într-o zonă de pionierat aș zice.

Lucrare realizată în Spitalul de Psihiatrie Câmpulung

Unii s-ar putea întreba ce efect are terapia prin dans la bolnavii de Alzheimer? Ce răspuns le dați?

Sunt foarte multe studii care arată că, prin această terapie, unii bolnavi pot accesa memoria mișcării și pot dansa pe melodii cunoscute pe care le reactivează din memoria tinereții lor. Dacă i-ai pune să se miște direct și să-ți reproducă, nu ar ști. Oameni de 70-80 ani pot dansa ca la 20 de ani. Este uimitor câtă importanță au căile de acces non verbale asupra memoriei  pacienților. Se pot pierde foarte multe pe parte de comunicare verbală, de limbaj, dar se pare că unele elemente de memorie procedurală, de mișcare a corpului sunt încă acolo și pot fi accesate. Asta e surprinzător și la melo-terapie pentru că unii pacienți pot recunoaște anumite bucăți muzicale pe care le-au cunoscut și pot intra într-o stare de dispoziție afectivă bună.

Arta devine pentru bolnavul psihic un debușeu.

Așa este. În primul rând se exprimă lumea lor interioară, trăirile lor, angoasele lor. În același timp, este și o modalitate a lor să comunice în exterior ceva despre modul lor de a vedea lumea, prin modul în care văd ei realitatea trecând prin filtrul personalității și conștiinței lor. Este un joc bidirecțional de informații, dinspre lumea interioară a pacientului spre exterior, dar și din exterior, filtrat prin interiorul minții pacientului și a trăirilor sale. Trebuie formați tineri specialiști care să analizeze desenele și picturile realizate de pacienți pentru că este o cale de comunicare foarte bogată, densă prin care poți descifra atât evoluția bolnavului și, ca urmare a informațiilor obținute, să modifice strategia terapeutică.

În ce direcție vreți să duceți proiectul Art Insane?

Îmi doresc să duc mai departe proiectul pentru ca România să fie parte dintr-un program european de terapie prin artă, de destigmatizare a bolnavului psihic, de asumare a valorii patrimoniului cultural pe care-l reprezintă terapiile prin artă și colecțiile de artă deja create. Anul acesta au fost prezente două curatoare la un muzeu de Outsider Art și care au făcut o serie de expoziții temporare cu lucrări ale unor bolnavi psihici. Ele și-au propus un obiectiv ambițios și anume să participe la programul Tartu 2024 capitală culturală europeană cu o expoziție în trei orașe mari din Estonia, cu lucrări de artă din spitalele fostelor țări socialiste, care nu au fost cunoscute publicului larg. Și asta, tocmai pentru a vorbi despre programele de psihiatrie sociale și terapie prin artă care au existat în aceste țări și care nu au fost vizibile pentru că toată literatura de specialitate s-a concentrat pe ceea ce s-a întâmplat în țările vestice. Vom participa și noi la această expoziție, intrând astfel în circuitul internațional.

Cât de important este patrimoniul existent?

Avem colecții de artă pe care eu le estimez la câteva mii de tablouri. Mă refer la colecția profesorului Ramila, a profesorului Enăchescu, ale căror lucrări sunt adunate de mai bine de patruzeci de ani. La Craiova a fost un alt pionier, în anii 60, profesorul Alexandru Olaru. Sunt în căutarea acestor lucrări. Vreau să văd dacă pot fi recuperate și, în plus, vreau să le expun în muzeul digital de artă psihopatologică (artinsane.eu) omagiindu-i pe acești oameni care au oferit o abordare mult mai umană problematicii sănătății mintale. Pe de altă parte, vrem să salvăm lucrările pe care le-am văzut abandonate pe culoare întunecate, prin spitale, magazii, ele nefiind recunoscute nici ca opere de artă, nici ca instrumente medicale. Practic, nu aveau niciun statut.

EDUCAȚIA, O FORMĂ DE PREVENȚIE

Cum credeți că se va ajunge măcar la o estimare o bolnavilor psihici, ținând cont de faptul că mulți nu iau în considerare capul pentru a merge la doctor? Sunt mai atenți la picior, la inimă, la ficat decât la cap.

Este nevoie de un screening al populației pentru a se vedea care este de fapt realitatea concretă, din teren. În unele țări se recomandă ca medicii de familie să depisteze, să aplice anumite teste și să centralizeze datele. Există strategii de prevenție care pot fi aplicate, de depistare în stadii preclinice sau în formele de debut ale bolilor psihice. Este foarte importantă educația în școli. Sunt țări care îi învață pe elevii de gimnaziu ce înseamnă anxietatea, depresia, tulburările bipolare, demența. Au introdus aceste materii pentru că ei pot înțelege mai ușor că trebuie să meargă la specialist atunci când constată că au simptomele respective.

Miza este însă și alta: copiii pot merge acasă și pot decela comportamentul, atitudinea adulților cu care trăiesc și le pot atrage atenția că au o problemă și să meargă la specialist. În casă, statul nu are acces, dar copilul, dacă are instrumentele conceptuale, poate să ia atitudine și să recomande adulților să apeleze la specialist.

La noi, încă nu se petrec acestea, noi nu facem educație, deși unele ONG-uri au încercat anumite proiecte pilot care nu au putut fi extinse la nivel național.

Să vorbim puțin despre depresie. Există foarte mulți care nu o consideră o boală, ci un moft. În argumentația lor, fac apel la istorie, aducând aminte de oamenii din închisori, care au îndurat suferințe de tot felul. Cum le răspundeți acestora?

Este o temă pe care am întâlnit-o în studiile mele foarte des. Mulți nu sunt luați în serios nici de familie, nici de cei apropiați care consideră că dacă au ajuns să zacă fără energie, fără poftă de nimic, este din motive de lene, de nepăsare. De ce spun ei asta? Pentru că nu văd o afecțiune fizică. Din păcate, depresia e o suferință foarte reală care se bazează pe modificări la nivelul creierului. Cu alte cuvinte, există substrat biologic al suferinței psihice.

Depresia majoră este o boală care trebuie tratată cu mare atenție pentru că este însoțită de o incapacitate reală de a desfășura activitatea, care anterior era de interes pentru pacient.

Ea poate fi însoțită de idei sau chiar de tentative de suicid. Nu e de glumă cu formele de depresie, care sunt o patologie serioasă, importantă a psihiatriei. Există și forma de alternanță între depresie și manie, formele de tulburări afective bipolare. Există însă și forme reactive de depresie, care nu sunt într-atât de grave. Pierderea cuiva drag, un eveniment traumatic pot declanșa un șoc emoțional și pot duce la o suferință de tip depresiv. Acestea, în timp se recuperează. Un doliu, spre exemplu, de un an este o reacție firească, dar dacă după această perioadă starea persistă devine problematic, iar persoana respectivă trebuie să ceară ajutorul.

Formele de suferințe pe care le vedem, dar le ignorăm ne pot face să nu luăm deciziile cele mai bune. Cu cât suntem mai educați, cu atât acești oameni pot fi ajutați să-și înțeleagă suferința.

Nu mi-ați răspuns la întrebare în totalitate.

Înclin să contrazic opinia că foștii deținuți politici, pentru că la ei bănuiesc că fac apel scepticii, nu erau depresivi,  chiar dacă nu am o bază științifică. În acea perioadă nu existau astfel de studii. Dar cei care fac acum studii în mediul carceral arată foarte clar că acolo este foarte multă suferință psihică. Pierderea libertății, ostilitatea, agresivitatea fizică și verbală induc stări de anxietate, de depresie, induc un comportament suicidar.

În Europa anilor ’60-’70 a fost un curent anti-psihiatrie, care a promovat ideea că pacientul psihic trebuie eliberat și că trebuie închise definitiv spitalele psihiatrice întrucât contribuie la perpetuarea suferinței psihice. Ca urmare a acestei mișcări, care treptat-treptat după 1990 a impactat și fostele țări socialiste, a apărut psihiatria comunitară, au apărut tot soiul de sisteme de îngrijire în afara spitalelor de specialitate. Italia, de exemplu, a desființat foarte multe spitale. Ce s-a întâmplat după? O parte dintre pacienți au fost duși în sistemele de psihiatrie comunitară, o altă parte au ajuns în închisori, iar alții au ajuns pe stradă, cerșetori, vagabonzi, homeless. Aceștia nu mai aveau nicio șansă să fie recuperați. Practic, au mutat pacienții dintr-un spațiu adecvat, în alte spații mult mai agresive. O parte dintre cei lăsați liberi s-au sinucis pentru că nu au făcut față noii situații. Beneficiile au fost mult mai reduse decât se așteptau ideologii antipsihiatrie.

O FRICĂ EXAGERATĂ

În anii ’80, am cunoscut un om, fost inginer, fost deținut politic, care a ajuns om de serviciu la blocul nostru. Era de o meticulozitate ieșită din comun, avea vocabular, însă în momentul în care se ridica tonul în preajma lui își ducea mâinile la cap ca să se apere…

Dar avea un loc de muncă. Poate că avea și o locuință. Concordă cu filosofia epocii în care toată lumea trebuia să aibă un loc de muncă, un venit și să fie cumva independent. Același lucru trebuie să se întâmple și acum. O astfel de persoană care nu e periculoasă în niciun fel, trebuie să-și găsească un rost, un loc de muncă, acceptând că poate avea anumite particularități comportamentale și atitudinale care sunt mai greu de înțeles. Frica de bolnavul psihic este exagerată la noi și cultivată din plin deși acum există medicație, există suport social. Pe de o parte, suntem mult mai evoluați, pe de alta…

În Occident, miza este reintegrarea acestor oameni pentru că vor fi din ce în ce mai mulți, unii vor deveni bolnavi cronici, alții vor trece în zona de dizabilități. Exemplul pe care mi l-ai dat este foarte bun.

Omul de care v-am povestit venea însă cu o aură. Era deținut politic. Comportamentul lui, ciudat uneori, era explicat prin trauma avută. Statutul de deținut politic a creat în ceilalți un soi de respect pe care nu știu dacă l-ar fi avut în alte condiții.

E posibil să nu fi beneficiat de același respect în alte condiții, pentru că oamenii recunoșteau tacit suferința nedreaptă pe care omul respectiv a îndurat-o în acea perioadă. Aici atingem un punct foarte important: narațiunea, povestea pe care o spunem despre fiecare pacient în parte. Contează foarte mult modul în care pui în poveste existența omului bolnav. Dacă această narațiune scoate în evidență anumite aspecte pozitive despre personalitatea lui, despre biografia lui, oamenii îl vor trata altfel. Dacă, însă, doar aspectele negative sunt evidențiate, oamenii îl vor evita, nu-l vor integra. Mesajele care vin în media clasică, în social media pot să repoziționeze bolnavul și să nu îl mai împingem către marginea societății și să-l reintegrăm și să dea tot ceea ce are mai bun de dat. Nu suntem toți genii, nu suntem perfecți și atunci omul acela dacă e imperfect într-un alt mod decât sunt eu imperfect poate vom găsi complementaritatea. Profesorul Henri Ey, marele psihiatru francez, căruia i-am dedicat teza mea de doctorat, spunea așa: să nu uităm niciodată că bolnavul cu demență a fost cândva foarte bogat, dar nu și-a pierdut umanitatea. Bogăția intelectuală, memoria, tot ceea ce a acumulat în cap s-a pierdut ca urmare a bolii, dar asta nu-l face mai puțin uman. Ei rămân oameni care sunt demni de respectul nostru.

Creierul este încă un mare mister.

E adevărat. Nu știm cum ajunge să se construiască un om din acest punct de vedere, cum ajunge la maturitate. La fel de misterioasă este și pierderea. Mă refer la pierderea memoriei, a identității, a amintirii de sine, a amintirii de ceilalți. Îmi aduc aminte de un caz de demență Alzheimer. Pacienta își pierduse capacitatea de a se exprima verbal, limbajul era complet destructurat, nu mai putea formula propoziții legate, nu se mai puteau lega cuvintele într-o propoziție. Totuși, am observat că s-a menținut grija pentru igiena corporală și credința. Vederea turlei bisericii a însemnat pentru pacienta respectivă dorința de a merge la slujbă, deși nu mai știa cum o cheamă, cum îi cheamă pe cei din familie, unde se află și de ce. E uimitor cum din toate care s-au destructurat au rămas aceste câteva elemente.

Se spune din ce în ce mai des „a luat-o lumea razna”, „am înnebunit cu toții”. Cât suntem de sănătoși?

Până nu facem măsurătorile adecvate, să știm cât reprezintă suferința psihică în populația României, nu putem face afirmații. Suntem într-o perioadă în care trebuie să acumulăm date. Deocamdată, la nivel de interacțiune socială simțim că suntem mai obosiți, ceva mai anxioși, ceva mai agresivi, mai egocentrici. Acestea modifică foarte mult societatea.

„ÎNGHIȚIREA” TINEREI GENERAȚII

Nu cumva și tehnologia „ajută”? Decât să iasă la o cafenea, la un spectacol de teatru, decât să socializeze, preferă să stea cu telefonul, tableta sau laptopul, se izolează în propria bulă, având iluzia că socializarea virtuală pe Facebook sau Instagram  înseamnă viață.

Cu siguranță, da. Petrecerea timpului în contact cu telefonul și cu laptopul modifică abilitățile sociale și de comunicare. Există diferențe între tinerii care petrec timpul mai mult în online și cei care combină online-ul cu offline-ul. Petrecerea timpului în realitate, nu în cea virtuală, stimulează dezvoltarea abilităților de comunicare verbală și este însoțită de o stare de bine, emoțional vorbind. Între oameni se face un schimb emoțional cu totul altfel decât în mediul digital de care ființa umană are nevoie.

De ce tinerii nu realizează că le este mai bine în offline?

Pentru că lumea online este extrem de ofertantă. Lumea jocurilor, a comunicațiilor mobile, a internetului sunt atât de diversificate, atât de bogate și te bombardează mereu cu solicitări ale atenției, încât te epuizează. Nu mai ai energie să ieși în lume, să-ți consumi timpul. De aceea s-a mai diferențiat o formă de dependență, care pentru unii a devenit problematică. Sunt țări care au luat decizia să trateze adicția aceasta ca pe o dependență de droguri, de tutun etc. De asemenea, sunt țări în care s-au creat spații speciale de întâlnire unde toți cei care vin sunt rugați să nu vină cu tablete, telefoane. Aici sunt stimulați să joace șah, go etc. Cu alte cuvinte, este o formă de a reînvăța să socializezi clasic, tocmai pentru că avem nevoi multiple pe care interacțiunea online nu ni le satisface. Prin interacțiunea fizică noi schimbăm feromoni, mai multe tipuri de informații, nu doar cele verbale, ci și afective.

Sunt societăți care problematizează această „înghițire” a tinerei generații de spațiul digital și care depun eforturi de a-i scoate de acolo.

Puterea de concentrare se reduce considerabil…

Da, dar nu e numai asta. Există o sărăcie verbală, un vocabular mult mai redus, există o incapacitate de a scrie fraze întregi. Angajatorii și-au dat seama că tinerii nu pot completa cererile, documentele pentru angajare, nu știu să scrie legat, scriu cu majuscule șamd. Tinerii de acum au niște particularități legate de tastare și de formarea exclusiv online, considerate acum niște lipsuri de angajatori. Tastatura nu creează ceea ce crea stiloul, creionul, pixul. Legătura dintre mână și creier este extraordinar de importantă, nu atât pentru a caligrafia, ci pentru proiecția mâinii la nivelul creierului, așa numitul homunculus, care la persoanele care tastează este foarte redusă. Aceasta înseamnă nu doar o dezvoltare inferioară a abilităților motorii – pentru că scrisul îți formează niște abilități de control al mișcărilor fine: să desenezi, să pictezi, să scrii – dar și o dezvoltare cognitivă diferită. Cei care scriu de mână sunt superiori din punct de vedere al inteligenței, memoriei, atenției. La noi, acum se merge în direcția digitalizării educației și se dorește introducerea tabletelor la clase din ce în ce mai mici. Cu ani în urmă, japonezii au introdus tastele la clasele primare, mergând pe ideea că nu mai trebuie să scrie de mână. Ulterior și-au dat seama că acele clase pe care au făcut experimentul au avut deficit de dezvoltare și erau în urmă în raport cu clasele educate clasic. Astfel, au renunțat la ideea digitalizării. Olanda a reintrodus manualele tipărite pentru că învățarea în digital duce la formarea unor memorii diferite. E mult mai complexă învățarea din manualul clasic. Și scrisul pe caiet este din ce în ce mai încurajat. Practic în era post digitală se reîntorc la predigital.

OPINII DESPRE EVENIMENTUL DE LA ARCUB

Vernisajul de la ARCUB, care a fost posibil și datorită jurnalistei Ruxandra Săraru care a jucat rolul de PR al acestui eveniment, a spus că expoziția se înscrie într-un ciclu care a început în 2019 sub patronajul științific al Academiei Române, menționând că această ediție va atrage atenția prin varietatea temelor, a zonelor geografice de unde își au originea lucrările. ca prin mesajul năucit și năucitor pe care îl poartă.

La evenimentul de la ARCUB a fost prezentă și consilierul prezidential prof. Diana Loreta Paun, care a apreciat faptul ca o colaborare intre lumea medicala si lumea artistica a creat o astfel de expozitie. Ea a subliniat că arta este o formă complexă și profundă de comunicare, stimulează dialogul, empatia, punțile între oameni, deschizând o fereastră către lumea interioară a creatorului.

Academicianul Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române, a spus că proiectul expozițional este unul în care lucrează împreună medici, psihiatri, psihologi, psihoterapeuți, oameni de artă, care urmăresc un lucru extrem de important.

Irina Minescu, medic psihiatru copil și manager al Spitalului de Psihiatrie Voila din Câmpina, a declarat că „există o corelație între culorile folosite și condițiile pe care le au pacienții”.

Dr. Valentin Veron Toma este antropolog medical, în cadrul Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române din București. În prezent ocupă funcția de Șef al Departamentului de Antropologie Socială și Culturală și este membru în Consiliul Științific al institutului. Din ianuarie 2023, Dr. Toma este membru în cadrul Consiliului Consultativ de Dezvoltare Durabilă (CCDD), de pe lângă Departamentul de Dezvoltare Durabilă al Guvernului României, fiind implicat în elaborarea de politici de sănătate publică, inclusiv cele de sănătate mintală.

PE SCURT

Bolile mintale afectează fiecare al patrulea cetățean și poate duce la sinucidere.

Peste 27% dintre adulții europeni experimentează cel puțin o formă de afectare a sănătății mintale pe parcursul unui an.

Cele mai frecvente forme de boli mintale în UE sunt tulburările de anxietate și depresia. Depresia este cea mai mare cauză de boală din lumea dezvoltată.

În prezent, în UE, aproximativ 58.000 de cetățeni mor prin sinucidere în fiecare an, mai mult decât decesele anuale din accidente de trafic rutier, omucideri sau HIV / SIDA.

Bolile mintale costă UE aproximativ 3-4% din PIB, în principal prin productivitatea pierdută. Bolile mintale sunt o cauză principală a pensiilor anticipate și a pensiilor de invaliditate.

În UE, pacienții internați cu tulburări mentale au însumat un total de 94,7 milioane zile de
spitalizare în 2019.

Cea mai mare pondere a femeilor cu depresie cronică s-a înregistrat, în 2019, în Portugalia: 16, 4%. Ponderea corespunzătoare pentru bărbați a fost cu 8,9% mai scăzută.

Dacă duminică ar fi alegeri, tu cu cine ai vota?

Vezi rezultate

Loading ... Loading ...
Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase
Mesaj dur din partea unui general ucrainean pentru Donald Trump: Poporul nu vrea negocieri cu...
Ce au făcut copiii cu trupul lui Silviu Prigoană, înainte de înmormântare. I-au respectat o...
FOTO. Andreeea Bălan, apariție spectaculoasă la Protevelion 2025. Rochia a lăsat la vedere mult
O destinație paradisiacă din Turcia s-a saturat de britanici: „Ei vor doar să bea și...
Înmormântarea lui Silviu Prigoană nu a avut loc? Gabriela Lucuțar aruncă bomba, la scurt timp...
Silviu Prigoană a fost înmormântat azi. Mesajul transmis de familia acestuia
Joe Biden i-a cerut lui Trump să continue sprijinul militar pentru Ucraina. Răspunsul dat de...
Silviu Prigoană ar mai fi suferit un infarct marți dimineață? Dezvăluiri halucinante: „Vă e rău?”
7 alimente pe care NU trebuie să le mănânci în Postul Crăciunului. Sunt vegetale, dar...
Cât economisim dacă punem deoparte 1 leu pe zi, timp ce 5 ani. Cum să...
Mihaela Prigoană rupe tăcerea. Adevărul despre...
Zece români au rămas cu conturile golite după achiziționarea unei roviniete pe un site fals....
Avem testamentul lui Silviu Prigoană. Ce primesc Adriana Bahmuțeanu și celelalte foste soții
Cum semnalizezi și încadrezi pe bandă dacă virezi STÂNGA la giratoriu?
Cu o pizza pe masă, Nicuşor Dan le arată bucureştenilor unde se duc banii oraşului
Ceva a apărut lângă Pământ după ce o stea masivă a dispărut fără urmă!
Mașinile interzise de la circulație. Decizie în România de vineri, 15 noiembrie, ora 10:00
S-a aflat secretul vilei lui Iohannis. Ciucă a dat un răspuns clar
Copiii lui Silviu Prigoană anunță că regretatul afacerist a fost deja înmormântat. Mesajul lui Honorius...
Cine este Mihaela Prigoană, văduva lui Silviu Prigoană. Omul de afaceri s-a căsătorit cu frumoasa...
Silviu Prigoană nu a reușit să își salveze mama, în ciuda încercărilor sale! Omul de...
Latin Grammy 2024: Lista completă a nominalizaților și favoriții pentru trofeul de aur
BANCUL ZILEI. Ardeleanul: – Domnule doctor, m-o tot durut capul şi mi-o zis cineva că...
Câmpul magnetic străvechi al Sistemului Solar, descoperit cu ajutorul asteroidului Ryugu